De ce nu e suficient să „funcționeze mai bine”: nemulțumirea românilor în argumente

Politologul Cristian Pîrvulescu răspunde, într-un texte de opinie pe care HotNews îl publică, sociologului Dumitru Sandu, care a explicat, cu cifre, „de ce sunt românii atât de nemulțumiți cu viața pe care o duc”. Pîrvulescu spune că explicația profesorului „ignoră dimensiuni esențiale ale vieții politice contemporane: afectul, narațiunea, fragmentarea și manipularea emoțională”.

Dumitru Sandu, reputat sociolog, propune recent o explicație a nivelului ridicat de nemulțumire exprimat de români față de propria viată, pornind de la date din ultimul Eurobarometru și din alte surse cantitative. Argumentul său central este ca disfuncțiile instituționale, nivelul redus de educație și dificultățile economice obiective se corelează direct cu nivelul crescut al nemulțumirii resimțite de populație. Este o abordare serioasă, dar care merită o discuție critică mai profundă, din patru unghiuri convergente: economic, social, politic și teoretic.

1. Economia resentimentului

Datele macroeconomice recente nu susțin direct ipoteza unui declin material generalizat. România a înregistrat in perioada 2022–2024 o creștere economica robustă, cu salarii medii in creștere și o relativă stabilizare a inflației. În același timp, indicatori precum „Economic Sentiment Index” plasau România peste media UE in 2023. Această observație este susținută și de datele privind Indexul Sentimentului Economic: în octombrie 2023, România a înregistrat cel mai ridicat nivel al acestui indicator din martie 2022, conform datelor publicate de FocusEconomics. Cu toate acestea, nemulțumirea crește. Cum se explică această disonanță?

Explicația poate fi găsită in ceea ce politologii numesc „paradoxul bunăstării resentimentare” (Inglehart & Norris, 2017): percepția declinului social nu corespunde neapărat cu degradarea condițiilor materiale, ci cu erodarea simbolica a predictibilității, reprezentativității și sentimentului de control. Cu alte cuvinte, nemulțumirea nu este doar despre facturi neplătite, ci despre sensuri pierdute.

Această disonanță este descrisă în literatura de științe politice drept „paradoxul bunăstării resentimentare” (Inglehart & Norris, 2017): nemulțumirea profundă nu derivă neapărat din lipsa resurselor materiale, ci din percepția pierderii controlului cultural, a statutului și a identității sociale într-o societate care se transformă rapid și impredictibil. Astfel, chiar în contexte de prosperitate relativă, grupuri largi de cetățeni se radicalizează afectiv, simțindu-se marginalizați simbolic.

2. Lipsa dimensiunii simbolice si afective

Modelul explicativ propus de profesorul Sandu rămâne ancorat în paradigma instituțional-funcțională, ignorând dimensiunea afectivă și simbolică a politicii. În realitate, nemulțumirea socială este filtrată și exprimată prin rețele afective și narative care nu pot fi captate de întrebări de tip „cat de mulțumit sunteți cu viața dumneavoastră”.

Lucrările lui Arlie Hochschild (2016) (2016) sau Zizi Papacharissi (2015) (2015) arata ca cetățenii trăiesc politica prin grile emoționale: furie, rușine, lehamite, resentiment. A ignora acest nivel înseamnă a reduce omul la un operator rațional, ceea ce nu mai corespunde nici realității cognitive, nici politice a secolului al XXI-lea.

3. Neglijarea diversității sociale și culturale din România contemporană

România este prezentată ca parte a unei regiuni est-europene încă dominată de postcomunism, relativ săracă și cultural omogena. În realitate, există însă o fragmentare profundă între generații, regiuni, clase sociale și traiectorii. Un tânăr antreprenor din Cluj nu are aceleași repere și așteptări sociale ca un pensionar din Vaslui, chiar daca amândoi sunt „români din Estul UE”.

Mai mult, diaspora și efectul comparației externe („cum e afară”) rescriu constant standardele subiective ale unei „vieți reușite”. Aceste dimensiuni scapă unei grile de analiză ancorată în medii și venituri. Spre exemplu, diaspora românească este o categorie socială profund eterogenă, dar extrem de influentă în imaginarul colectiv. Într-un fel, diaspora este imaginea în oglindă al societății românești: reflectă o realitate externă idealizată („cum e afară”), dar și o dorință de revalorizare a propriei apartenențe.

Această comunitate este însă divizată între acea parte care militează pentru „recuperarea țării”, într-o logică afectivă, conservatoare, orientată spre restaurarea valorilor pierdute (credință, identitate națională, ordine) și un alt segment care rămâne atașat de proiectul european, al libertăților de circulație și al pluralismului valoric, chiar dacă critic față de birocrația UE sau politicile neoliberale.

Această scindare între „diaspora suveranistă” și „diaspora cosmopolită” se manifestă din ce în ce mai clar în alegeri, în media socială și în tiparele de participare. Mai mult, ambele forme de raportare la România se construiesc prin comparația permanentă cu Occidentul, fie ca model de urmat, fie ca antiteză corupt-globalistă.

Astfel, diaspora nu mai este doar o sursă de remitențe sau voturi externe, ci un actor simbolic activ, care reconfigurează raportul societății cu sine, cu viitorul și cu instituțiile. Aceste tensiuni afective și ideologice scapă unei analize sociologice care măsoară doar venituri sau niveluri de educație.

4. Minimalizarea dimensiunii politice a nemulțumirii

Profesorul Sandu tratează nemulțumirea socială aproape exclusiv ca pe un efect al disfuncțiilor instituționale – un fenomen pasiv, generat de performanță administrativă scăzută, lipsă de reprezentare sau acces deficitar la servicii publice. În această perspectivă, nemulțumirea este o stare de fapt, nu o resursă politică activă. Dar tocmai această omisiune limitează sever înțelegerea mecanismelor democratice contemporane.

În realitate, nemulțumirea nu este doar o reacție, ci o materie primă strategică. În 2024–2025, partide precum AUR au demonstrat cum se poate converti afectul difuz în mobilizare electorală, folosind o combinație de discurs extremist, estetică digitală și narațiuni conspiraționiste. Această capacitate de instrumentalizare a frustrării nu este accidentală, ci parte dintr-un model de populism digital afectiv (Moffitt, Papacharissi), în care emoțiile colective sunt cultivate și orchestrate pentru a construi o formă de legitimitate paralelă față de cea instituțională.

Alegătorii nu au votat doar împotriva statului slab, ci pentru restabilirea unei ordini emoționale în care se simt vizibili, validați și în control. Ceea ce profesorul Sandu numește „nemulțumire socială” este, de fapt, simptomul unei recalibrări afective a reprezentării, în care sentimentul de abandon instituțional este exploatat pentru a justifica respingerea elitei politice și a normelor democratice clasice.

Această mutație emoțională și expresivă a politicii, desfășurată în spațiul digital, nu poate fi cuantificată în termeni socio-economici standard. Ea presupune o schimbare de logică democratică: de la deliberare rațională la feedback afectiv în buclă, de la agregarea intereselor la articularea furiei. Minimalizarea acestei dimensiuni nu este doar o lacună teoretică, ci o formă de neînțelegere a unei epoci în care politicul a devenit scenografie algoritmică și afect culturalizat.

5. Instituțiile nu sunt doar mecanisme, ci expresii ale istoriei și puterii

Profesorul Dumitru Sandu explică nemulțumirea socială a românilor prin prisma unei viziuni instituțional-funcționaliste: instituțiile ar trebui să „funcționeze mai bine”, iar dacă nu o fac, se produce nemulțumire socială. Această logică, însă, este contestabilă din perspectiva neoinstituționalismului – o familie teoretică ce analizează formarea, persistența și efectele politice ale instituțiilor, nu doar „funcționalitatea” lor.

1. Instituțiile nu sunt neutre, ci sunt expresia conflictelor istorice. Nemulțumirea românilor nu poate fi explicată doar prin „ineficiență instituțională”, ci prin modul în care instituțiile au fost construite post-1989: prin excludere, clientelism și lipsă de reprezentativitate. A „le face să funcționeze mai bine” nu înseamnă nimic fără reformarea relației lor cu cetățenii.

2. În același timp instituțiile informale contează. Helmke și Levitsky (2004) arată că practicile informale (nepotism, corupție, rețele de influență) pot submina instituțiile formale. Iar în România, încrederea scăzută în instituții reflectă probabil experiențe directe de excludere, nu doar „percepții”.

3. Legitimitatea instituțiilor nu este doar procedurală, ci și simbolică și afectivă. March și Olsen (1989) arată că instituțiile nu oferă doar reguli, ci modelează identitatea colectivă. Legitimitatea derivă astfel și din capacitatea lor de a reprezenta simbolic și afectiv societatea. Pentru a fi legitime, instituțiile trebuie să ofere mai mult decât eficiență – ele trebuie să ofere sens. Și aici intervine componenta lor simbolică și afectivă.

4. Ideile contează. Neoinstituționaliștii ideatici arată că discursurile dominante despre „eșecul statului” pot deveni profeții autorealizatoare. În România, narațiunea degradării constante este amplificată mediatic și politizat, hrănind o erodare cronică a încrederii.

Așadar, din perspectivă neoinstituțională, nemulțumirea românilor nu este doar o consecință a disfuncțiilor, ci simptomul unei ordini instituționale care a pierdut contactul cu societatea. Soluția nu este „optimizarea”, ci reconstrucția culturală și simbolică a instituțiilor democratice.

Concluzie: de la sociologia statistică la analiza critică a nemulțumirii

Explicația oferita de profesorul Sandu este valoroasă, dar insuficientă. Ea ignoră dimensiuni esențiale ale vieții politice contemporane: afectul, narațiunea, fragmentarea și manipularea emoțională. O abordare sociologică modernă trebuie să articuleze cifrele cu contextul simbolic și digital care le dă sens.

Românii nu sunt doar săraci sau slab educați. Ei sunt, mai ales, cetățeni ai unei epoci a nesiguranței narative, ai unei politici a resentimentului și ai unei democrații profund mediatizate. Transformările afective și simbolice care le modelează nemulțumirea nu pot fi înțelese în afara acestui context, în care logica vizibilității și a engagement-ului a înlocuit deliberarea democratică (Strömbäck, 2008; Van Dijck, Poell & de Waal, 2018). Platformele digitale nu mai sunt simple canale de transmitere a mesajelor, ci actori algoritmici care prioritizează emoția, conflictul și viralitatea, reconfigurând formele de legitimitate politică.

Așadar, pentru a înțelege cu adevărat nemulțumirea colectivă, aceasta trebuie analizată nu doar ca efect al unor disfuncții structurale, ci ca simptom al unei schimbări de regim afectiv și mediatic în democrație.

Acest text a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.